Variola maimuţei: cât de letală este boala care se răspândeşte tot mai rapid în lume

Virusul care cauzează această boală are două forme principale: cea din bazinul Congo și cea din Africa de Vest, cu precizarea că prima tinde să se răspândească mai rapid și să ducă la cazuri mai grave de variolă a maimuței. Primul caz de variolă a maimuței a fost descoperit în 1970, în cazul unui băiat de 9 ani care locuia într-o regiune în care variola a fost eradicată. Din acel moment, majoritatea cazurilor au fost descoperite în țări din Africa, primul focar în afara acestui continent a fost descoperit în SUA, în 2003 și a fost legat de contactul cu animale africa de import.

Cât de letală este variola maimuței?

Pe fondul focarelor descoperite în ultima perioadă, publicul vrea să afle cât de letală este variola maimuței, dar și mai multe detalii despre modul în care se transmite, simptomele și tratamentele acestei afecțiuni.

Specialiștii anunță că variola maimuței este o boală autolimitată (boala se remite fără tratement), simptomele acesteia pot fi resimțite între două și patru săptămâni. În ceea ce privește mortalitatea acestei, statisticile o plasează între 3 și 6%, variațiile fiind în funcție de țară. De exemplu, în Nigeria, țară care se confruntă cu un focar important de 500 de cazuri confirmate și alte 200 de cazuri suspecte, mortalitatea a fost doar de 3%.

Transmiterea de la animal la om poate să apară prin contact direct cu sângele, fluidele corporale, leziunile cutanate sau mucoase ale animalelor infectate. În Africa, dovezi ale infecției cu virusul variolei maimuței au fost găsite la multe animale, inclusiv veverițe, șobolani şi diferite specii de maimuță. Rezervorul natural al acestei boli nu a fost încă identificat, deși cercetătorii speculează că ar fi vorba de rozătoarele. Persoanele care trăiesc în sau în apropierea zonelor împădurite pot avea o expunere indirectă sau scăzută la animalele infectate.

Transmiterea de la om la om poate rezulta din contactul direct cu secretiile respiratorii și leziunile cutanate ale unei persoane infectate sau cu obiecte recent contaminate. Transmiterea prin particulele respiratorii de picături necesită, de obicei, un contact prelungit față în față, ceea ce pune cadrele medicale, membrii aceleiași gospodăriei și alte contacte apropiate ale cazurilor active într-un risc mai ridicat. Cu toate acestea, cel mai lung lanț de transmitere documentat într-o comunitate a crescut în ultimii ani de la șase la nouă infecții succesive de la persoană la persoană.

OMS a subliniat și faptul că deși contactul direct este un factor de risc al transmiterii variolei maimuței, datele actuale nu pot fi folosite pentru a stabili cu exactitate dacă această boală poate fi transmisă pe cale sexuală. Experții mai atrag atenția asupra faptului că sunt necesare studii științifice pentru determinarea cu exactitate a acestui lucru.

Simptomele și tratamentul variolei maimuței

Această infecție virală are o perioadă de incubație, în general, de 6-13 zile, dar poate varia între 5 și 21 de zile. Simptomele pe care le observă persoanele infectate includ între infectare și cinci zile de la incubare: febră, dureri de cap, umflarea ganglionilor limfatici, dureri de spate și o lipsă acută de energie.Erupțiile de pe piele apar la una-trei zile de la primele semne de febră.

Erupția cutanată care poate fi observată tinde să fie concentrată la nivelul feței și extremităților, mai puțin pe trunchi. Sunt afectate fața, în 95% din cazuri, plus palmele și tălpile, în 75% din cazuri.

Într-o proporție mai mică sunt afectate și membranele mucoase orale (în 70% din cazuri), organele genitale (30%) și corneea. Acestea evoluează secvențial de la macule (leziuni cu bază plată) la papule (leziuni ușor ridicate), vezicule (leziuni umplute cu lichid limpede), pustule (leziuni umplute cu lichid gălbui) și cruste care se usucă și cad. Numărul de leziuni variază de la câteva la câteva mii. În cazuri severe, leziunile se pot coagula până când secțiuni mari de piele se desprind.

"Deși vaccinarea împotriva variolei a fost eficientă în trecut, astăzi persoanele cu vârsta sub 40-50 de ani (în funcție de țară) pot fi mai sensibile la variolă din cauza încetării campaniilor de vaccinare împotriva variolei la nivel global după eradicarea bolii. Complicațiile variolei pot include infecții secundare, bronhopneumonie, sepsis, encefalită și infecție a corneei cu pierderea ulterioară a vederii. Nu se cunoaște măsura în care poate apărea infecția asimptomatică", subliniază OMS.

Îngrijirea clinică pentru variola maimuței trebuie optimizată în funcție de pacient pentru a atenua simptomele, a gestiona complicațiile și a preveni sechele pe termen lung. Acestora trebuie să li se ofere lichide și alimente pentru a menține un statut nutrițional adecvat. Infecțiile bacteriene secundare trebuie tratate conform indicațiilor oferite de medici. Un agent antiviral cunoscut sub numele de tecovirimat, care a fost dezvoltat pentru variolă, a fost licențiat de către Asociația medicală Europeană (EMA) pentru variolă în 2022, pe baza datelor din studiile făcute pe animale și oameni, dar nu este încă disponibil pe scară largă.

Vaccinarea împotriva variolei este, după cum arată mai multe studii observaționale, eficientă în proporție de 85% în prevenirea variolei maimuței. Astfel, vaccinarea anterioară împotriva variolei poate duce la o formă mai ușoară. În prezent, vaccinurile originale (de primă generație) împotriva variolei nu mai sunt disponibile publicului larg. 

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰