"România mea e România mamelor care au luptat singure". Maria Rohnean scrie despre România pe care vrem să o lăsăm moştenire copiilor noştri
România mea, România ta, România noastră. Cel mai profund set de întrebări și răspunsuri despre România acum se vede în fiecare seară, la Observator 19.00.
- "Ce vor românii de la România?". Observator a demarat cel mai mare demers jurnalistic din ultimii 35 de ani. DETALII la Observator 17:00, la Antena 1
- Cum să investim ca să nu sărăcim și ce înseamnă principiul TVA
Am întrebat-o pe bunica mea cum l-a născut pe tata. Era spre sfârşitul anilor 50. Şi iarnă. Al patrulea copil. Cum să fie, îmi răspunde, m-am trezit într-o duminică pe la 3 noaptea şi-am ştiut că e vremea. Era viscol, omăt până-n brâu şi făceam vreo 2 ore din deal până-n sat la dispensar. Am născut, am stat un pic, mi-am luat copilul în braţe şi am luat-o în deal, prin crivăţ, înapoi acasă. Ce vremuri, îmi spuneam, în timp ce pentru naşterea strănepoţilor ei îmi imaginam flori, baloane colorate, eventual un tort, nişte obraji rozalii şi multă bucurie.
Dar vremurile aveau să-mi fie poate la fel de potrivnice ca bunicii mele. Atâta că eu eram în mijlocul Bucureştiului în anul de graţie 2018.
Norişorii mei s-au întunecat la momentul la care am ajuns la spital, de urgenţă, la 6 luni şi jumătate de sarcină. Au încercat medicii cu perfuzii, cu vorba bună, cu de toate.
După o săptămână de agonie, ajungeam pe masa de operaţie pentru o cezariană de urgenţă. Mare parte dintre medicii din Capitală erau plecaţi la un congres, niciunul în oraş. Practic, un deal de urcat cu tot cu viscol.
Sigur, sunt jurnalist, am stat de vorbă, în cariera mea, cu mame şi părinţi care au trecut prin experienţe şocante. Dar acum eram eu cea care vedea moartea cu ochii. A mea sau a copiilor încă nenăscuţi. Şi am fost la un pas.
Cu multe insistenţe, după ce am monitorizat singură contracţiile şi le-am notat, pur şi simplu am cerut să nasc de urgenţă. Şi bine că am făcut-o că altfel putea să fie prea târziu şi pentru mine şi pentru gemeni.
Sistemul, căruia îi scoteam zilnic problemele în faţă şi le arătam lumii şi autorităţilor, aproape că îşi luase tributul.
Un sistem care nu-şi merită medicii buni care m-au salvat. Şi care nu ştiu cât mai rezistă cu improvizaţii. Cu improvizaţii de spaţii, de aparate, de asistente.
Nu ştiu ce şi cât mai aşteaptă autorităţile pentru a lua măsuri. Nu ştiu de ce şi de cine e nevoie ca să ia măsuri.
România mea e România mamelor care au luptat singure. E România medicilor care luptă cu mâinile goale. E România copiilor prematuri care rezistă în ciuda tuturor lipsurilor. Ce Românie le lăsăm moşternire?
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰