"Evadare" dintr-un oraş încremenit în timp. Mihaela Călin, despre cum a regăsit Severinul şi de ce pare, totuşi, un loc perfect pentru "o viaţă în care vrei să-ţi vezi copiii crescând"

Nu am mai trecut pe la Turnu Severin de vreo 8 ani. Mi-am convins părinții, bolnavi și supărați, să se mute la București. Să întregim familia aici, să ne împlinim visele aici, să își crească nepoțeii aici. Au spus DA cu inima deschisă, parcă nu lăsau nimic în urmă. Nu era așa... Lăsau în urmă o viață. Și mulți oameni cu care au trăit-o. 

Tatăl meu deja nu mai lucra la Termocentrala de la Halânga când au plecat de la Severin, era pensionar și privea cu un gust amar în urmă. "Fabrica" era cea care îl părăsise pe el, bolnav și cu câțiva ani înainte de pensie, fără niciun venit și fără vreo perspectivă, iar la asta nu se așteptase niciodată. Încă de când eu locuiam acolo, eram la liceu, mai apoi studentă, se tot vorbea: "se închide platforma de la Halânga (combinatul chimic și termocentrala)". Îmi aduc aminte cum ani la rând, oameni de 40 de ani, de 50 de ani, oameni care lucraseră doar acolo de când aveau carte de muncă, trăiau cu frica în sân că se închide "fabrica" și că ei nu vor mai avea unde să muncească într-un oraș mic ca Severinul. Zvonurile acestea erau ca o molimă, veneau parcă în valuri: "gata, se închide! Până la toamnă, până la vară, până la iarnă se închide". Oameni în toată firea nu mai dormeau noaptea – aveau copii la școli, aveau rate la bănci, unde să se ducă? Nu toți au rezistat acestui stres. În anii din urmă tatăl meu a făcut infarct. Un mare noroc, o doctoriță bună și rugăciunile noastre ni l-au lăsat printre noi, dar la lucru nu s-a mai putut întoarce. Și deja nu mai avea la ce să se întoarcă, se știa că urmează falimentul. Așa că tatăl meu, după 33 de ani de muncă la termocentrală nu a plecat acasă la pensie, a plecat în concediu medical. Și apoi nici în vizită nu a mai putut merge pentru că s-a pus lacătul. 

Eu deja nu mai aveam de ce să merg acasă, toată lumea era supărată dintre oamenii pe care îi știam. Trăgeam mai mult să vină părinții mei în vizită la mine, la București. Apoi s-au mutat și ei aici. Nu ne-a fost ușor, dar nu ne-a fost rău. Se bucură de noi, de copiii lor care din doi ne-am făcut patru, și de nepoței. Dar când vorbim de Severin... Acasă e tot... acasă. Nu îi înțelegeam de ce trag tot acolo în fiecare vară, de ce caută tot piața de unde și-au cumpărat legume 40 de ani, de ce merg tot la magazinele lor după cuie sau alte nimicuri. Acum i-am înțeles. Acasă este acolo unde știi totul: unde sunt așezate toate, unde se găsesc toate, unde se întâlnesc oamenii, unde știi cum au fost și cum sunt toate. Și unde speri mereu că va fi mai bine. 

Am regăsit Severinul într-o încremenire de neînțeles în unele locuri, dar și într-o expansiune minunată în altele. Și nici pe aceasta nu o mai înțeleg foarte bine. Se mișcă lucrurile într-o parte și rămân blocate în alta parcă. Oameni cu copii plecați din oraș sau din țară care au din ce în ce mai puțini bani. Dar și oameni cărora le merge din ce în ce mai bine, își construiesc case mari și dezvoltă o zonă peri urbană foarte frumoasă. 

M-am întrebat în sinea mea ce aș fi făcut eu dacă reveneam la Severin? Cum ar fi fost viața mea? Și mi-am dat seama că nu de oraș am plecat eu, ci de mine de atunci. Aveam nevoie să duc altfel de lupte decât cele de acolo, aveam nevoie de altfel de victorii decât aceea de ați face o casă frumoasă la marginea orașului. Pentru mine alegerea corectă a fost să plec. Dar altfel, pentru o viață în care nu vrei cine știe ce lupte, vrei doar să îți vezi copiii crescând, orașele mai mici sunt o opțiune minunată. Iar Drobeta-Turnu-Severin pare un loc perfect. Sau poate că am eu ceva special pentru bucata aceea de Dunăre...

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰