Cronica unui război anunţat şi întrebarea despre România. Cum am regăsit Israelul după mai bine de jumătate de an de alertă
Acum nici o lună eram în Israel. Trecuse aproape jumătate de an de la începutul războiului și tot pe atât de când nu mai trecusem pe acolo. Totul părea la fel, dar totul parcă se schimbase. Pentru o națiune obișnuită cu alarmele și spaimele, dintr-o dată atmosfera devenise grea.
Cei peste 100 de ostatici neeliberaţi nici astăzi, rușinea modului în care armata a reacționat în primele ore ale lui 7 octombrie, îndoiala că liderii politici acționează în funcție de sondaje nu de nevoile națiunii - atârnau și încă atârnă la fel de greu. Sâmbătă seară, bum. Din nou, alarme de la un capăt la altul al țării. Știți cât de sinistre sunt alarmele? Noi avem noroc. Le auzim doar în miercurea sirenelor pentru că România e NATO, UE, iar nouă nu ne e frică de război. Poate mai degrabă de o altă pandemie, dar de război nici nu vrem să auzim, nici nu prea ne preocupă.
Și dacă am fi cinstiți, ne-a și plictisit subiectul război, deși la câteva sute de kilometri la nord se moare, nu de plictiseală, ci de bombe și gloanțe într-un război absurd și fără rost. În caz că uitasem de Ucraina. La fel de absurd și fără rost cum este anunțatul război cu Iranul. Lumea se întreabă acum nu doar cum răspunde Israelul la atacul de sâmbătă, dar și ce urmează după răspuns. Un alt atac al Iranului? O nouă eră de conflicte armate între țările Orientului Mijlociu și Israel? În care vor fi atrase deloc fără voia lor toate marile puteri ale lumii: Rusia, China, UE, SUA?
Peste tot calcule. Și cuvinte. Multe cuvinte, care mai de care. Axa răului, proxy, bombe pentru drone, rachete pentru martiri. Conflicte și uri vechi de 1000 de ani sunt din nou răscolite. Vorbeam cu specialiștii în securitate de acolo, foști șefi ai birourilor politice și militare din Ministerul Apărării al Israel. Iran îi atacă prin proxy - fie din Gaza, prin militanți de acolo, fie din Hezbollah, fie din Siria, unde Iran are o prezență numeroasă sau prin rebelii Houthy din Yemen. Sau Irak. Mereu era o luptă.
Planurile pentru Iran erau făcute de ani de zile, updatate din când în când. De data asta e diferit și pare mai mult decât un show off in your face. Mai mult decât un ping pong al bombardamentelor. Iranul este principalul "dușman" al Israelului și invers. Sunt voci care susțin că Israelul a greșit și toți vor pleca acasă la un moment dat. Se va întâmpla. S-a mai întâmplat după un alt război cu Hezbollah. Când vor pleca? Atunci când America va decide că retrage orice sprijin guvernării construite și așa cu greu după alegeri în cascadă. Și atunci când vocea poporului nu va mai putea fi ținută pe "mute".
Acum, amenințările curg și de o parte și de alta, amenințări fără precedent, cu arme care nu au fost folosite vreodată. Aliații tradiționali ai Israelului nu își doresc război cu Iran. Cu toate astea, țări NATO și mari puteri ale lumii, SUA, UK, Franța au decis să apere Israelul. Avioanele britanicilor sunt încă în Cipru, alea care erau pentru poliție aeriană la Mihail Kogălniceanu, în România. Și nici nu le aduc înapoi curând.
SUA au trimis armament, rezerviștii au fost chemați din nou la apel, potrivit unor surse, și intrarea în Rafah e iminentă. Că sunt de la Tzahal, că sunt Mossad, toți sunt în alertă. Netanyahu trebuie să facă ceva repede, cam atât de repede cât să nu mai primească o "tăvăleală" de la americani și chiar să piardă sprijinul fără de care nu poate respira. Plus că are naționaliștii pe cap. Și două fronturi deschise - în Gaza și cu Hezbollah.
Ar plănui să intre și în Rafah, în Gaza, unde mai susține că sunt niște batalioane Hamas. Și în același timp s-au antrenat și pentru nord. Un război care s-a mai dus. Mai au cu ce? Nu ar mai fi avut de anul trecut. Așa că americanii le-au întins iar mâna. Întrebarea este - cât de departe va merge Israelul cu răspunsul după atacul anunțat al Iranului? Atât de departe cât îi lasă America. Și o vor face repede. Unii zic vineri, alții, după 30 aprilie, când se va fi terminat sărbătoarea Pesah când evreii sărbătoresc eliberarea din Egipt. Şi că va fi un atac chirurgcal cu ținte strategice. Că să nu piardă sprijin. Că dacă au chiar și o singură victimă în rândul civililor nu va fi bine deloc.
Cum va juca China? Și ce va face Bucureștiul cu un președinte care visează la șefia NATO? Va face România mai mult decât o comisie de monitorizare și postări pe Twitter? Conflictul din Orient pare atât de departe de România și de ce se întâmplă la noi acum - an electoral important în care este posibil ca scena politicii românești să se reconfigureze. Și nu doar în România, ci în toată Europa, curentul politic este în schimbare, peste tot sunt alegeri. De ce ne uităm la Orient? Pentru România e un alt moment important în care se poate așeza la masa strategică. Va juca un rol măcar pentru că președintele se visează mare lider al NATO? Încă nu știu să o facă, dar vom vedea…
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰