Video Angela Gheorghiu, despre pericolul ca România să ajungă un stat izolaţionist, după alegerile prezidenţiale

Situaţia politică din România devine una extrem de complicată, înainte de turul II al alegerilor prezidenţiale. Bătălia dintre Călin Georgescu, câştigătorul primului tur de scrutin, şi Elena Lasconi a atins noi cote.

Şi nu doar oamenii de rând îşi fac calcule în legătură cu impactul pe care aceste alegeri îl poate avea ci şi oamenii de afaceri sau artiştii. Soprana Angela Gheorghiu, de exemplu, urmăreşte cu atenţie absolut tot ce se întâmplă şi a acceptat să ne facă o serie de dezvăluiri extrem de interesante:

- Angela Gheorghiu, mulţumesc tare mult de prezenţă, bună seara!

Vezi și

- Cu multă plăcere am venit. Da, într-adevăr, suntem aşa, într-o stare, şi nu mă aşteptam să mă întorc pentru un concert atât de important în ţara mea, să am această stare. Dar în întreaga istorie a omenirii a existat şi o parte spirituală şi cei care aduc un pic de speranţă, de lumină, nu ştiu cum să spun, dar eu întotdeauna cred că muzica poate să aducă un pic de armonie şi un pic de linişte în sufletele şi creierele oamenilor.

- Şi voi, prin notorietatea pe care o aveţi, pe de altă parte, artiştii, puteţi să trageţi şi societatea în sus, dincolo de faptul că îi oferiţi aceste momente de frumos. Cum simte Angela Gheorghiu perioada asta extrem de tulbure în care ne aflăm?

- Am venit în cunoştinţă de cauză, ştiam că o să mă întrebi şi lucrurile acestea. Îmi aduc aminte de momentele extrem de importante pentru un artist. Un artist trebuie să fie liber, liber să circule, liber să-şi spună punctul de vedere. Un artist care are o şansă aşa cum am avut-o eu, un talent înnăscut plus, apoi, o şcoală bună, pentru a face o carieră mondială fără să circuli, să ai graniţele complet deschise, nu se poate. Deci anul acesta se împlinesc 34 de ani de când eu, liberă, împreună cu toţi colegii mei, indiferent de pe ce continente se află, am avut libertatea în a ne face o carieră oriunde am fost invitaţi şi am avut starea asta de armonie cu toată lumea şi niciodată nu am trăit aceste momente. Pentru mine nu este şocant, pentru că am trăit în comunism, da? Am terminat Conservatorul în 1990. Încă se mai trăgea aici în Bucureşti, trăgeau cu toate armele posibile, deci era un vacarm. Era ca un război civil, de fapt, şi ţin minte că atunci am primit primul telefon, pentru că oamenii din străinătate şi mai ales managerii şi directorii de teatre au auzit de mine, pentru că eu am cântat enorm în România. Şi am primit primul telefon pentru o televiziune din Amsterdam. A fost, nu ştiu cum să vă spun, eu încă nici nu terminasem Conservatorul. Deci eram în ultimul an de Conservator. 

- Şi, practic, de atunci ai început să pleci? Să călătoreşti? Şi undeva după, cred că în '92, ai avut marele debut?

- Da, exact, de atunci am început să plec, dar am avut înainte, deci în 1992 am avut debutul la Royal Opera House, dar pentru a-ţi face debutul eu eram studentă în anul 1990 şi am terminat în acel an şi până să termin Conservatorul de la Bucureşti eu deja dădusem audiţii la Covent Garden, deci deja eu când am dat examenul de diplomă eu deja aveam contractul cu acest teatru.

- Poţi să faci exerciţiul acesta de imaginaţie sigur, neagră, cumva, de istorie contrafactuală şi să te gândeşti cum ar fi fost să fi tu, Angela Gheorghiu, cu talentul acela imens, în 1990, în 1992, şi să trăieşti într-un stat izolaţionist, un stat care nu vrea să coopereze cu celelalte state.

- Faptul că am cântat atât de mult pe vremea studenţiei şi am fost, cum eu întotdeauna explic, eram studentă şi eram, în acelaşi timp, luată foarte în serios, deci aveam acel "spate" prin persoana lui Iosif Sava, eram, participam la emisiuni şi la spectacole serioase şi, în acelaşi timp, eram studentă, obligată să cânt tot felul de elemente de muzică contemporană sau patriotică, cu un text absolut îngrozitor, dar în acelaşi timp nu mi-a trecut niciodată prin minte că nu voi face ceea ce eu am făcut. Nu am vrut să accept, nu m-am gândit o secundă. Asta a fost starea mea.

- Pentru că îţi ştiai menirea, cumva, şi aveai imaginea asta despre ţelul pe care îl vei atingea la un moment dat, nu?

- Da, exact. Pentru că eu cred că, atunci când există cineva într-adevăr cu o chemare ieşită din comun, se întâmplă, într-un fel sau altul, şi acel artist va reuşi. Adică nu îmi aduc aminte să ştiu multe poveşti unde un mare talent, nu numai vocal, dar şi pianistic sau violonistic, nu ştiu, până la urmă a ieşit de oriunde, din orice ţară oricât de izolată ar fi şi aici ne amintim, în general, de ţările din est sau din Asia.

- Ştii că marea mea admiraţie pentru tine vine şi din faptul că, indiferent dacă avem opinii comune sau nu, tu nu te sfieşti să-ţi exprimi opiniile, da? 

- Da, niciodată, nicăieri.

- Ceea ce diferă în proporţie de 99,9% de artiştii pe care îi avem aici şi care încearcă să băltească aşa, într-o diplomaţie care nu serveşte nimănui şi care, cum spuneam la început, nici nu trage societatea în faţă, aşa cum ar trebui să aibă responsabilitatea un artist. Deci tu nu te sfieşti să-ţi exprimi opiniile şi te întreb acum, sigur, venind de pe acest soclu al lumii culturale, cum  îţi explici cecitatea asta, orbirea asta socială cu privire la nişte lucruri care s-au întâmplat în istorie? Vorbesc aici de legionari, comunişti, naţionalizare, izolaţionism. Cine e de vină? Cum îţi explici?

- Da, aceasta este istoria recentă, să zicem, dar eu sunt pasionată de istorie şi nu numai de istoria lumii, de istoria artei, de istorie de toate felurile. Sigur că, având această trăire a mea pe vremea comuniştilor în care nu aveam dreptul să am nicio opinie, nu aveam dreptul în a exprima ceea ce gândeam, şi, mai ales, riscam să nu pot ieşi din România, dar cu gândul că, atunci când o să ies, uşile vor fi deschise. Dar eu nu am fost obligată să fac lucrurile astea, dar oamenii cred că trebuie să înţeleagă că planeta pe care noi trăim, la care noi cu toţii trebuie să ne gândim, pentru tot ce înseamnă natură, grija pentru aproape, multe valenţe şi multe valori în care eu cred dintotdeauna şi mai ales mergând prin toată lumea eu am învăţat.

Deci nu am mers şi am întâlnit oameni neînţelegând şi neînvăţând, în primul rând. Şi eu, văzând în toată această perioadă, în 34 de ani, pentru că am avut şi o perioadă în care nu exista Europa Unită, acel organism încă nu se înfiripase pentru români, dar trebuie să vă aduc aminte că noi am luptat şi România s-a luptat enorm. Din momentul în care România a intrat în Europa, noi trebuie să rămânem în Europa. Îmi aduc aminte de un moment extraordinar pentru mine şi pentru România că atunci când s-a semnat acest contract eu eram la Luxemburg şi am fost invitată şi am avut un spectacol în onoarea sau pentru a celebra acest moment. A fost un moment atât de important pentru România şi eu am visat tot timpul şi sper să înţeleagă toată lumea că toţi românii şi, uite, un alt exemplu, la spectacolele mele nu prea vedeam oameni din România. Pe parcursul anilor, în ultimii, nu ştiu, 10-15 ani, au început să vină, doi, trei, cinci, şase, 100 de oameni. Sunt oameni acum care vin şi din România şi din oriunde în lumea la spectacolele mele unde nu vedeam niciodată un român. Iată că românii care au plecat în vestul Europei, au plecat pentru libertate, pentru libertate de exprimare, pentru a-şi găsi un rost. În acelaşi timp, eu totuşi nu am lăsat jurnalistul sau mass-media mondială, deci întotdeauna au rămas cu această idee fixă că acei din Europa de Est trebuie să fugă. Când ai plecat din România? Mă întrebau cei care nu aveau destulă cultură. Păi nu am plecat din România, nu am fost obligată. Am fost un artist la fel ca toţi colegii mei, de oriunde se aflau, din America, din America de Sud, Italia, Franţa, Rusia, China, Japonia. Deci această atmosferă în care eu am trăit într-o armonie perfectă, această clădire a armoniei şi a înţelegerii deodată simt cum se clatină şi nu este în favoarea nimănui, a nimănui, indiferent de profesie, indiferent dacă rămâne în România sau pleacă din România.

- Vorbeşte-ne puţin despre concertul pe care îl vei avea săptămâna viitoare. Sperăm, în continuare, într-o Românie care nu va fi ... 

- Da, sper să fiu într-o stare pozitivă şi ca întotdeauna, pentru mine, peste tot în lume şi mai ales în România să avem această stare magică în care muzica unor diferiţi compozitori, chiar şi muzica românească pe care toată lumea ştie că eu o interpretez, întotdeauna, la toate concertele mele, din toată lumea, să ne ajute. 

- Bun, deci 11 septembrie, da?

- Nu, 11 decembrie ... 

- Decembrie, septembrie, mă întorc în timp, da, decembrie ... 

- Da, da, septembrie este luna mea, m-am născut în septembrie, pe 7. Deci pe 11 decembrie, la Sala Palatului, sper să găsesc şi o sală importantă.

- Da, uite, chiar e un punct important pe care eu mereu îl aduc aminte. 

- Da, lumea poate să spună - "asta ne mai trebuie", dar toţii colegii mei străini care vin în România întotdeauna îmi dau un telefon, îmi scriu şi mă roagă - "Angela, fă ceva".

- Ca să ne înţeleagă şi telespectatorii, vorbim despre Sala Palatului, o sală care nu este conformă cu ceea ce ar trebui să fie pentru astfel de concerte.

- Nu, dimpotrivă, este chiar o crimă pentru că, întotdeauna, spectacolele clasice sunt acustice. Deci, pe instrumentele splendide a marilor orchestre şi marilor dirijori care îmi sunt colegi, pentru că îmi sunt colegi, am fost invitată în toate operele din lume şi în toate sălile de concerte din lume, în 34 de ani, chiar de foarte multe ori, deci dirijorii ăia, când vin la Bucureşti, se simt, nu ştiu cum să vă explic, pur şi simplu e o crimă să pui microfon pentru a face un sunet. Bineînţeles că toată lumea este fericită să vină şi într-o ţară mai puţin, pentru că cei din vestul Europei, pentru a veni în est este o altă experienţă, un alt public şi sunt interesaţi ca de fiecare dată să vină şi în România şi sunt foarte fericiţi de public, dar sala este absolut neadecvată pentru aşa ceva. Dar nu am ce face, cu toată dragostea.

- Atât se poate, momentan, în Bucureşti.

- Da, atât se poate, să fiu sonorizată, dar emoţia pe care o am, pentru că eu am şi o viaţă discografică extraordinară, deci am început din 1993 să înregistrez cu cele mai mari case de discuri, o discrografie enormă şi bineînţeles că vocea mea a fost captată, de ei sau de televiziuni. Este o altă senzaţie, emoţie, dar ce vreau să vă spun cu asta este că indiferent în ce cadru mă aflu, dacă este sonorizat sau nu, dacă sunt pe un stadion, într-un parc, open-air sau într-o sală chiar de repetiţii, eu sunt aceeaşi. Adică eu chiar sunt sinceră şi dau aceleaşi emoţii şi mă implic, pentru că aşa îmi este caracterul meu şi felul meu de a fi.

- Încă nu operă în România, eu nu pot să-mi explic asta.

- Da, nu am ce să răspund, no comment. Faceţi un interviu cu ei, întrebaţi-i pe ei.

- În încheiere, pentru că timpul trece repede, ce arie ai dedica ţării noastre în perioada asta?

- Păi acum România este aşa, puţin într-o degringoladă şi aş vrea ca oamenii să nu uite că democraţia este o valenţă sau, nu ştiu cum să-i spun, o stare pe care noi am inventat-o dar, în sfârşit, din 1990 există această democraţie în România. Eu am simţit-o pe propria piele, bineînţeles, cu toate carenţele ei. Dar chiar nu vreau să fac politică în această seară, vreau ca cei din România să ajungă la un punct comun, unii să-i înţeleagă pe ceilalţi, dar toată lumea să meargă către acelaşi punct, către Europa, către armonie, către frăţie. 

- Deci ce arie să dedicăm României până la urmă?

- Pentru mine aş putea spune că este "Ritorna Vincitor" şi pentru români, în general, o arie pe care Luciano Pavarotti a cântat-o foarte mult, e "victorie şi pozitivitate pentru toată lumea", şi, din punctul meu de vedere, ceea ce este foarte important este că trebuie să mai spun încă o dată, pentru mine, este că îmi doresc ca această atmosferă, de vis şi de dragoste, să o găsesc mereu în România şi de astăzi înainte.

Înapoi la Homepage

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰